Ana Negoita: Când și cum a început seria aceasta de lucrări care acum este expusă cu titlul „Transfer de Memorie”?
Eugen Vutescu: În 2010 a apărut prima lucrare care a deschis acest ciclu de 12 lucrări. Abia mă mutasem în primul meu atelier și îmi aranjam lucrurile, încercând să îmi fac un spațiu care să semene cât mai mult cu mine. Până atunci lucrasem într-un balcon de vreo trei metri pătrați și pânzele se făceau din ce în ce mai mari și gesturile mele încăpeau într-o cutie de chibrituri. Pe un perete am lipit o fotografie cu personajul călăuza ghemuit într-o baltă. Mi se părea prins exact în mijlocul unui proces de pietrificare/depietrificare. Voiam neapărat să surprind acel moment, mai ales că aveam impresia că l-am trăit și că îl voi mai trăi și eu. Așa, timp de 8 ani, am adăugat și șters și iar șters și adăugat până am acoperit vreo 14 metri pătrați de pânză și hârtie care acum au și un nume: transfer de memorie.
Ana Negoita: Care ar fi, din perspectiva ta, lucrările cheie ale acestei serii?
Eugen Vutescu: Nu m-am gândit până acum că unele lucrări ar purta în interiorul lor niște chei, iar altele, nu. Nici nu cred că asta ar fi neapărat bine. E adevărat că există o lucrare pe care o țin în camera în care dorm. Deasupra ei, așezată pe șasiul pânzei, există o cheie veche cumpărată de la un magazin de antichități. Nu știu dacă deschide ușa vreunei camere sau a vreunui dulap vechi. Nu știu cine și câți oameni au atins acea cheie. Știu sigur că are un mâner tocit și zimții albaștri și de câțiva ani locuiește deasupra cuiva întors pentru totdeauna cu spatele la privitor.
Ana Negoita: Care e contribuția tehnicilor mixte (inserții din alte materiale/ medii etc) folosite de tine în expresivitatea lucrării?
Eugen Vutescu: Nimic din celelalte materialele adăugate (mă gândesc aici la ciment, praf, tuș, sticlă, tencuială și alte fragmente) culorilor nu a fost întâmplător. În sensul că scopul inițial nu a fost unul pur expresiv; ideea era ca imaginea finală să redea cât mai fidel imaginea interioară. Fiecare inserție – să o numim așa – are intenția de a corespunde cu o stare. Pentru a fi mai clar: cimentul și pietrele din cadă ar putea să țină locul unui corp greu, încremenit, dezagregat, prins într-un proces ireversibil de fosilizare. Sau poate fi doar o cadă plină cu ciment în care cu siguranță nu aș intra.
Ana Negoita: Ce face peretele (real și dublura/mimul)?
Eugen Vutescu: Primul perete este încă frumos și se prăbușește de câțiva ani. I-am spus că îl voi muta într-un loc bun, că nu îl voi lăsa să ajungă la groapa de gunoi. Lucrurile nu s-au întâmplat așa. Proprietarii lui vor cu tot dinadinsul ca el, peretele, să se prăbușească. Cel de-al doilea perete se pare că are o viață cu mult mai scurtă decât primul. E drept că a avut parte de toată atenția. Doar că în scurta lui călătorie nici nu a apucat să fie pe de-a întregul un perete cu adevărat. Viitorul lui începe să semene din ce în ce mai mult cu al celuilalt – așa, gemelaritatea lor (ce-i drept din saci vitelini diferiți și unul apărut pe cale naturală și altul in vitro) devine evidentă, reală și, până la urmă, tristă.
Ana Negoita: Diferența (pentru tine) dintre pânza/ pictură etc. și instalații. Le gândești diferit, au în procesul de lucru o dinamică diferita?
Eugen Vutescu: Acum mult timp, când fiecare pânză albă mi se părea o comoară, credeam în superioritatea acestui suport. Apoi, mi-am dat seama de bogăția de semne și de culori pe care orice mediu îl poate avea. Și, cu cât acesta este mai impregnat de memorie – adică fiecare adăugare de culoare, de obiecte, fiecare scrijelitură sau alăturare de lucruri – cu atât devine mai profund (în medicină acest grad de comparație este permis). Să mă apropii de întrebare. Un răspuns ar fi că nu mai există o diferență – mă refer la una mentală și nu de execuția propriu-zisă – ci mai degrabă un întreg.
Ana Negoita: Îmi dai, te rog, câteva cuvinte din scrisoarea aceea a maestrului Mavrodin la final ca să închidem interviul?
“Dragă Eugen,
Îți scriu, pentru că doar astfel pot calibra nuanțat fiecare cuvânt, la impresiile trăite cu prilejul vizitei în atelierul tău. De altfel, am simțit și înainte ecourile unei mari tristeți de fond, fără să-ți cunosc măsura dramelor trăite, sau intuite; oricum ești purtătorul unui virus al acestora, cuibărit și în fibra culorilor – paradoxal obsesia morții îți exaltă respirația vieții. Aș vrea să mă crezi că nu mai are prea mare importanță dacă ecuațiile culorilor sunt, sau nu, desăvârșite sau dacă o linie ar fi trebuit mai spre stânga, sau mai spre dreapta – ar fi doar lucruri învățate, fără tangențe la substanța reală a picturii. Coincident cu pânzele, am citit și textul tău exemplar; orgoliul cu care aș tăinui faptul că sunt onorat de prietenia ta cade pe jos.
PS: ți-aș sugera să te bucuri doar, dacă numărul celor ce îți vor aprecia pânzele vafi limitat.
Cu bine,
Henry Mavrodin”